Christian Iorgoveanu trăiește și învață în Statele Unite ale Americii. A fost elev la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu din Bucureșți. Până în clasa a VIII-a a câștigat, împreună cu colegii de la Vianu, o mențiune și locul ÎI la Space Settlement- NASA. Acum este elev la liceul Thomas Jefferson, Washington. În acest timp a câștigat împreună cu echipa școlii o bursă acordată de Apple, la Conferință Apple din San Jose, California (Apple’s Annual Worldwide Developers Conference).
I-am pus câteva întrebări despre viață lui americană.
Ce te-a determinat să iei decizia de a studia și de a locui în America?
Livia, în primul rând îți mulțumesc pentru oportunitatea de a-ți împărtăși câteva din gândurile și experiențele trăite în America.
Visul meu de a studia în America a început încă din clasa a 6-a, cred. Visam că într-o zi voi face aici facultatea sau un masterat. În clasa a 8-a părințîi mei au avut o oportunitate de a pleca și așa am început serios să ne gândim să plecăm chiar de la liceu.
Am decis, în urmă unei analize ce a durat câteva luni, să mă înscriu pentru examen la unul dintre cele mai bune licee publice din SUA. Anul trecut, liceul Thomas Jefferson s-a clasat chiar pe primul loc. Că să pot susține examenul, trebuia obligatoriu să fiu înscris într-o școală din sistemul american, înainte de examen. Astfel, m-am transferat încă din luna aprilie, că să pot întră în ritmul lor. Examenul de admitere a fost foarte greu și foarte competitiv. Au fost aproximativ 7 candidați pe loc, dar am intrat… și așa am decis să ne mutăm.
Ce ai găsit diferit în Statele Unite?
Mă bucur că îmi pui această întrebare acum, după un an de acomodare.
În primul rând, trebuie spus că societatea americană funcționează după reguli – multe, bine definite și, mai ales, respectate! E lucrul cu cel mai mare impact pentru cineva care vine din România (sau chiar din Europa). Nu mi-a fost deloc ușor în primul an – deși eu sunt o persoană riguroasă – dar eram obișnuit cu “se poate și așa”. Aici totul este dus la extrem, nu există cale de mijloc, regulă trebuie respectată. Probabil că acesta este și secretul societățîi americane, respectarea cu sfințenie a regulilor. Cred că altfel nu ar putea să funcționeze, în condițiile unei diversități atât de mare a populației.
Reversul medaliei este că, uneori, aceste reguli nu te lasă “să ieși din cutie”. Te transformă într-un roboțel. Eu am marele noroc că părințîi mei mă ghidează tot timpul și reușesc să iau ce e mai bun atât din educația românească, cât și din cea americană.
În al doilea rând, am găsit diferențe mari la școală. Nu vreau să generalizez, pentru că școală mea este diferită, dar cred cu tărie că fugă asta după note, competiția permanentă pentru GPA (Grade Point Average) și pentru eseul final din clasa a 12-a (care te califică pentru Universitate), îi transformă pe mulți. Că să fac o paralelă… Îți doreșți să ajungi pe Everest, dar cred că nu doar punctul final contează. Important este și traseul, oamenii pe care îi cunoșți pe drum, poveștile lor, escalada în sine, să-ți ajuți partenerii de drum, toate contează, nu doar să pui steagul în vârf. Așa e și cu facultățile de aici. Colegii mei – cei mai mulți, din păcate – nu vor să participe la acest drum, îi interesează doar vârful. Asta am găsit diferit. Repet, este cazul liceului meu. Sunt convins că la alte licee este altfel. La Vianu, în România, cu colegii mei ne sprijineam, ne ajutăm dacă nu înțelegeam o lecție. Aici viață socială e diferită. Adică, nu prea există. Nu au timp să iasă.
La ce a fost cel mai greu să te adaptezi?
Mi-a fost greu să învăț biologia și chimia în limba englezaJ.
Deși vorbeam foarte bine engleză, aveam atestate Cambridge, participări la concursuri de limba engleză, experiență din tabere în Anglia s.a.m.d., în momentul în care trebuie să judeci totul în limba engleză (engleză americană, în plus), lucrurile se schimbă. Trebuie să te antrenezi, să asculți mult limba engleză, să citeșți mult și să conversezi.
Apoi, mi-a fost greu prima dată când am cerut ajutorul unui coleg și mi-a spus să mă descurc singur, pentru că aici nimeni nu te ajută, pentru că te consideră un competitor, iar ei vor să-și mărească șansele (în raport cu ține) de intrare la o facultate de top. Colegii mei fac totul super calculat. Fac pasul asta, particip la concursul asta, mă împrietenesc cu copilul asta doar dacă nu da la aceeași faculate că mine. Nimic nu e la întâmplare. Am înțeles mai târziu că în SUA, absolvirea unei facultăți de top este aproape o garanție de a fi recrutat de marile companii, iar acest lucru îți asigura încă de la început un nivel ridicat al salariului. Și asta îi face foarte competitivi încă din liceu.
Apoi, partea de voluntariat. În America, voluntariatul este o religie. În România voluntariatul se face, cel mai adesea, fiindcă “da bine” la curriculum. În America, voluntariatul se face în mod natural, atât la nivelul copiilor, cât și la cel al părinților. Toată lumea înțelege că puțîn din efortul și energia fiecăruia poate însemna foarte mult atunci când efortul este conjugat. Voluntariatul se regăsește atât în școală, cât și în comunitatea în care locuieșți și trăieșți. Foarte multe din acțiunile școlii beneficiază de participarea voluntară a părinților.
De ce ți-e dor cel mai tare din România?
Mi-e dor de prietenii din România. Aveam mulți prieteni în țară – mai vorbim pe Skype sau pe chat, dar diferența de fus orar de 7 ore este destul de mare.
Mi-e dor de bunici, de unii profi din Vianu, de glume româneșți, de bucuria de dimineață când ne salutăm cu băiețîi din clasa, de un joc de fotbal, de glumele profului de mate, de bilețelele aruncate în timpul orei, de portarul școlii care te salută dimineață, de parcul de lângă școală, de camera mea… dar, categoric, cel mai mult îmi lipsesc prietenii.
Ce-ți place să mănânci în America? Ce diferențe culinare remarci, cum se hrănesc tinerii?
Eu mănânc aproape orice, nu sunt pretențios. Acasă mănânc românește, însă îmi place să experimentez lucruri noi și nu ratez nicio ocazie de a trăi experiențe culinare deosebite. America, datorită diversitățîi, este locul în care poți lua contact cu orice bucătărie din lume. Am gustat, printre altele, bucătăria coreeană, indoneziană, etiopiană, ecuadoriană, însă mănânc și hamburgeri cu cartofi prăjiți (cei de la Five Guys îmi plac mult!). Carnea de vită este foarte bună aici, în schimb legumele nu au același gust că în România. De curând am avut ocazia să mănânc și într-un restaurant cu semnătură culinară a lui Gordon Ramsey.
Îmi place bucătăria din Asia și chiar am ocazia să întru în contact cu ea în fiecare zi, la școală, unde asiaticii (chinezi, indieni) reprezintă 70% din total elevi.
Ce înseamnă pentru americani sănătatea fizică, psihică, care este stilul lor de viață și cum îl apreciezi tu?
Americanii sunt dependenți de sport, de mișcare.
Eu, când am ajuns în America, aveam impresia că sunt sportivul desăvârșit – jucăm fotbal, baschet, ping-pong, făceam înot… asta, până când am aflat cum se face sport în America. Am colegi care fac înot în fiecare zi de la 5 dimineață, înainte de a începe orele! Aici, sportul este considerat egalul oricărei alte materii școlare. Totul se face foarte serios – nu poți lipsi de la antrenamentul de baschet, de exemplu, pentru că ai mâine examen la matematică. Nu interesează pe nimeni că faci parte din echipa școlii de matematică sau robotică, dacă faci baschet, trebuie să te dedici 100% baschetului, cu orice sacrificiu ar presupune acest lucru.
Ora de sport este foarte importantă. Cu teste scrise de sănătate, foarte aplicat pe diverse probleme: obezitate, sexualitate, droguri, afecțiuni metabolice. Anul trecut am avut de susținut la final, în echipe, două proiecte de cercetare legate de sport și sănătate. Pentru al doilea proiect, legat de consumul de droguri, am făcut pentru partea artistică și un spot publicitar, la care m-a ajutat chiar o fosta colegă de la Vianu, pasionată de teatru.
În mod categoric, sportul este o componentă esențială a societățîi americane. Am observat asta atât că practicant de sport, cât și că spectator. De multe ori, spectacolul din teren este la concurență cu cel din tribune. Americanii vin la evenimentele sportive că să se elibereze de stres, să se simtă bine.
Care este nivelul lor de stres? Este mai mare decât în România? Cum crezi că îl combat, au metode să iasă din oboseală, stresul cotidian?
La întrebările astea cred că americanii sunt pe plus. Îmi place că dedică foarte mult timp și energie pentru sport. Spuneam mai devreme, pentru ei, sportul este un stil de viață. Își cumpără echipamente, aleargă chiar și la 60-70 de ani, merg pe bicicletă îmbrăcăți că la un campionat de ciclism, toate liceele au baze sportive cum poate nici cele mai mari echipe din România nu au – cu tribune, nocturne și gazon foarte bine întreținut. Legat de stres, pot doar să spun că în liceul meu stresul este la un nivel foarte ridicat. Presiunea părinților este foarte mare și de multe ori copiii întră în depresie sau se mută la alt liceu. De exemplu, anul acesta, din clasa a 11-a au plecat 28 de copii și știu că sunt mulți care au intrat în depresie. Clasa a 11-a este cea mai grea. Urmează că în vara să aplici la Early Admission și de aceea resume-ul tău trebuie să cuprindă cât mai multe concursuri, numai note de A.
Cum te distrezi, ce-ți place să faci?
Îmi place să citesc. Anul asta am citit câteva cărți bune, care mi-au deschis apetitul: The Sunflower de Simon Wiesenthal, Lolita de Vladimir Nabokov, All Quiet on the Western Front de Erich Maria Remarque, Oedipus Rex de Sofocle.
Îmi place să joc baschet și fotbal.
Îmi place să scriu pe blogul meu (iZoom.club)
Îmi place să fac aplicațîi pentru telefon și să joc hearthstone.
Cum este școală românească, cum este școală în America?
Trebuie spus că eu am șansă să studiez într-un liceu de top și să locuiesc într-o regiune favorizată a SUA – Greater Washington (zona metropolitană Washington DC), ceea ce face lucrurile un pic diferite (în sens bun) față de restul Americii.
Învățământul românesc este unul al extremelor.
Pe de o parte, la extremă inferioară aș menționa învățatul pe de rost, faptul că “împușți“ 2 note și ți-ai asigurat media, că se chiuleste, că unii profesori vin la școală doar pentru că trebuie, că uneori nu suntem tocmai serioși în ceea ce facem.
Pe de altă parte, la extremă superioară, când am ajuns în America, am avut plăcută surpriză să constat că, la clasa de matematică avansați, colegii mei lucrau suplimentar după culegerea profesorului român Titu Andreescu. Am fost extrem de mândru.
De asemenea, mulți colegi de-ai mei au auzit de Daniel Tătaru, care, la 33 de ani, pentru contribuțiile sale la studiul ecuațiilor hiperbolice neliniare, a fost răsplătit cu unul dintre cele mai prestigioase premii pentru matematică din SUA, cel al Societățîi Americane de Matematică.
Acesta este meritul școlii româneșți – să producă talente veritabile.
Acesta este meritul școlii americane – știe să atragă talentele veritabile și să le ofere toate condițiile pentru a le menține în SUA.
După cum spuneam, în America regulile sunt foarte clare: nimeni nu copiază și nimeni nu lipsește nemotivat. Nu există “a chiuli” sau “a copia”. Eșți exmatriculat.
Alte diferențe? Faptul că aici trebuie să înveți tot timpul. În România, ai luat 2 note, nu prea mai înveți, că știi că nu te mai ascultă. Aici ai test în fiecare zi. Fără exagerare. Fiecare test contează la notă finală. Apoi, o altă diferența este cum se preda. Lecția este consistentă și nu se limitează doar la materia respectivă, ci este integrată în alte materii, ceea ce îți oferă o abordare și o înțelegere mai amplă a subiectului.
Îți plac profesorii de acolo, ce-ți place la ei și ce nu?
Da, cei mai mulți profesori sunt pasionați de ceea ce fac. Unii și-au dedicat toată viață pentru materia lor. Au doctorate la cele mai prestigioase universități (de exemplu, profesorul de istorie a absolvit Harvard și Stanford) și au decis să facă învățământ doar din pasiune. Sunt extrem de corecți. Nu știu dacă se datorează sistemului, pentru că le e frică de sancțiuni, dar totul este foarte corect și transparent. Așa cum la fizică în România am avut-o pe cea mai bună profesoară de fizică din țară, aici o am pe cea mai bună profesoară de franceză din țară. Și în România am avut norocul să am profesori absolut fantastici: de română, de mate, de fizică, de info.
Ce crezi că-i lipsește României, țării noastre?
România are nevoie de reguli stricte care trebuie respectate. Avem multe talente, suntem deschiși să învățăm lucruri noi, vorbim limbi străine, ne adaptăm ușor – ne trebuie doar puțîn mai multă seriozitate și disciplină în ceea ce facem. Sigur, la nivel politic, guvernamental ar fi multe de schimbat, dar eu cred că, dacă fiecare dintre noi ar fi puțîn mai serios în ceea ce face, am vedea o schimbare și la nivel de societate.
Ce are România valoros?
Oamenii. Suntem absolut geniali și fantastici și prietenoși și bucuroși, primitori și gata să ajutăm. Suntem deschiși și vedem în afară cutiei, facem tot timpul conexiuni. Da, chiar cred că oamenii!
Într-o frază, ce învățăminte ai tras până acum? Care sunt valorile pe care ar trebui să le avem că societate?
Într-o frază – Am învățat că, indiferent unde te nașți, eșți cetățean al acestei planete.
În America am învățat conceptul de “Universal Citizenship”. În lumea de azi, și mai cu seama în cea de mâine, cetățeanul universal va călători mult de pe un meridian pe altul, va vorbi mai multe limbi străine, va comunica în timp real cu toate colțurile lumii, va interacționa cu concepte și culturi diferite. Totul se schimbă, totul se întâmplă la o altă scară, totul se mișcă mult mai accelerat decât ieri.
Însă, toate acestea trebuie să fie bine ancorate în ceea ce ne definește pe fiecare dintre noi și anume, valorile minime pe care ni le-au dat părințîi în primii 7 ani de acasă: să fii corect, să ai respect pentru cei din jur, să ai credință și să ajuți.
Iar dacă ar fi să transmit un mesaj către adolescențîi că mine din România, le-aș spune ceea ce mi-a spus tată când am plecat în America:
“Plutește drept înainte și dacă pământul pe care îl cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplăți osteneală” (regina Isabel către Cristofor Columb).