de Livia Dilă
Prezentatorii TV beneficiază de o anumită fascinație, duc cu ei eternul mister al prompterului, al ”mi se spune în cască” și desigur, pare că sunt mereu scoși din cutie, zâmbitori, relaxați. Așa să fie? Mădălina Dobrovolschi ne poate lămuri, este o jurnalistă cu mare experiență, atât în televiziune, cât și în radio, o profesionistă care dorește, prin cartea sa, ”Paradoxul Trifoiului cu patru foi” să împărtășească despre propria transformare a fricilor și a rănilor, în creștere, în autenticitate valoroasă.
Livia Dilă: Ce nu se vede în spatele unui prezentator TV?
Mădălina Dobrovolschi: Oamenii văd zâmbetul, siguranța, lumina reflectoarelor. Dar dincolo de imagine e o întreagă echipă și un drum lung până la acel moment de „on air”. Ceea ce nu se vede este efortul colectiv – redactorul care a alergat după surse, editorul care a șlefuit un text în timp-record, regizorul de emisie, cameramanii, oamenii din producție care se asigură că totul curge lin. Și mai este ceva invizibil: presiunea de a nu greși, adrenalina controlată, asumarea. Prezentatorul devine vocea întregii echipe, dar și portavocea publicului. Este o meserie frumoasă, dar nu iartă neatenția și nu răsplătește jumătățile de măsură. De aceea, dacă nu e făcută cu pasiune profundă, devine doar rutină – iar asta se simte imediat.
Livia Dilă: Cum se face o știre și cât durează?
Mădălina Dobrovolschi: O știre e un puzzle care trebuie rezolvat repede și corect. Începe cu un fapt, dar are nevoie de context, verificare, imagine și coerență narativă. Uneori totul se întâmplă în 30 de minute. Alteori, o investigație poate dura zile sau săptămâni. Jurnalistul nu doar observă, ci filtrează, confirmă, pune întrebări. Când ești într-o redacție de știri, trăiești în ritmul alert al breaking news-ului, dar ai mereu în minte două reguli sacre: verifică înainte să afirmi și nu sacrifica adevărul pentru senzațional. Etica este mai importantă decât exclusivitatea. Iar asta, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna în spațiul digital.
Livia Dilă: Care este tiparul de pregătire al prezentatorului pentru un jurnal sau o emisiune în direct?
Mădălina Dobrovolschi: Pentru mine, pregătirea începe cu documentarea. Citesc, verific surse, vorbesc cu echipa editorială, îmi clarific intențiile – nu doar ce spun, ci și cum. Înainte de jurnal, când prezentăm știri sau emisiune, acum, intru într-o stare de concentrare intensă, dar calmă, fac un fel de „reîntoarcere” la mine. Îmi place să intru în direct conectată – cu mintea, dar și cu sufletul. Publicul simte autenticitatea, contează informația pe care o transmiți, dar cred cu putere că e foarte important și cum o transmiți.
Livia Dilă: Prezentatorul TV are o cască în ureche. Ce aude în ea?
Mădălina Dobrovolschi: Aude vocea regizorului de emisie, dar și vocea producătorului – sunt un fel de „îngeri păzitori” care veghează din regie tot ce se întâmplă pe ecran. În cască se dau indicații tehnice: cât timp mai e până la pauză, ce material urmează, dacă s-a schimbat ordinea în desfășurător. Uneori vin și avertizări sau mici „urgențe”. Și da, trebuie să zâmbești și să rămâi calm chiar și când în ureche auzi: „mai avem 30 de secunde, interviul pică, improvizează!”.
Livia Dilă: Ai întâmplări amuzante sau mai puțin distractive în acest sens?
Mădălina Dobrovolschi Oh, da. Foarte multe. Una dintre cele mai „periculoase” arme într-un jurnal de știri live e… râsul. Nu cel provocat de o glumă, ci cel care vine pe neașteptate, în cel mai serios moment. Țin minte o ediție de jurnal în care, dintr-un detaliu aparent banal – o formulare ciudată, poate o imagine care nu se potrivea – ceva m-a lovit pur și simplu ca un impuls de râs. Am încercat să mă abțin, dar cu cât încercam mai tare, cu atât devenea mai imposibil. Am început să zâmbesc, apoi să chicotesc, și, evident, telespectatorii au sesizat. Noroc că urma pauza de publicitate și am putut să ies din platou, să respir adânc, să râd bine de tot… și să mă întorc cu fața de prezentator serioasă la locul ei. În direct, orice e posibil…
Livia Dilă: Când se folosește prompterul?
Mădălina Dobrovolschi: Prompterul se folosește în principal la știri, dar și în emisiuni unde sunt texte precise sau introduceri riguroase. Nu e un instrument de „citit fără emoție”, ci o resursă care te ajută să te concentrezi pe livrare, contact vizual și fluență. Uneori, îl folosesc doar ca reper, pentru că știu deja textul. Alteori, e sprijinul esențial într-o emisiune cu multe tranziții. Dar prompterul nu trebuie să înlocuiască gândirea proprie. Dacă doar citești, nu transmiți nimic. Dacă simți ce spui, chiar și un text scris devine viu.
Livia Dilă: Dar la radio, cum e?
Mădălina Dobrovolschi: Radio-ul e magie pură. E vocea ta și imaginația celui care te ascultă. Acolo contează respirația, tonul, ritmul. Nu ai imaginea care să susțină ce spui, așa că fiecare cuvânt trebuie să aibă greutate. E un exercițiu de prezență fantastic. La radio am învățat să fiu mai atentă la nuanțe, să construiesc atmosferă doar prin voce. Și am descoperit cât de puternic poate fi „tăcutul” între cuvinte. Și cred că cele mai bune voci se “antrenează” la radio.
Livia Dilă: Ce face diferit un jurnalist, față de cineva care postează o informație pe social media?
Mădălina Dobrovolschi: Diferența e între opinie și responsabilitate. Jurnalistul nu se grăbește să posteze, ci se întreabă mai întâi: e adevărat? E complet? Ce impact are această informație? În social media, oricine poate posta orice. În jurnalism, filtrele contează: verificarea surselor, echilibrul punctelor de vedere, asumarea. O știre nu e doar un „text cu like-uri”, e un act de încredere între tine și publicul tău. Și în această relație, transparența și onestitatea sunt fundamentale.
Livia Dilă: Ai scris o carte, ”Paradoxul trifoiului cu patru foi”. Ce ai vrut să transmiți cu ajutorul ei?
Mădălina Dobrovolschi: Cartea mea este despre curajul de a te uita sincer în oglindă. “Paradoxul trifoiului cu patru foi” e o metaforă pentru ceea ce căutăm cu disperare în exterior – raritate, noroc, validare – fără să vedem că, de fapt, valoarea e deja în noi. Am vrut să creez un spațiu de reflecție, dar și de acțiune. Să le spun oamenilor că nu trebuie să fim perfecți ca să fim valoroși. Trebuie să fim autentici, să ne acceptăm rănile, să ne înțelegem fricile și să le transformăm. Cartea e un ghid de regăsire. Și e începutul unui dialog mai sincer cu sinele. După ani de experiență în comunicare, am transformat lecțiile, greșelile și reușitele în instrumente concrete – simple, eficiente și imediat aplicabile. M-au ajutat să cresc, să gestionez momente de presiune și să comunic cu sens. Și pentru că nu cred în păstrarea valorii doar pentru sine, am decis să le împărtășesc. Dacă m-au ajutat pe mine, poate vor deschide și altora uși, perspective sau curaj.